Cu aproape două săptămâni în urmă am lansat o provocare menită să vină în întâmpinarea misiunii pe care ne-am propus-o aici, în comunitatea Părinte de adolescent, de a încuraja o relație armonioasă și frumoasă între părinți și copiii lor, adolescenți.
Fără a avea pretențiile unui sondaj exhaustiv, intenția noastră a fost de a deschide un subiect care generează adesea reacții neașteptate și care, de foarte multe ori, rămâne tabu – sinceritatea comunicării adolescenților cu părinții lor. Experimentul a dat roade și a scos la iveală multe lucruri pe care le știam, dar și câteva aspecte care ne-au pus pe gânduri, mai ales în ceea ce privește partea legată de motivele care îi opresc pe adolescenți să le pună anumite întrebări părinților lor.
În mod paradoxal, deși avem tendința să credem că pe măsură ce adolescenții înaintează în vârstă devin mai puțin interesați de comunicarea cu propriii părinți, în detrimentul comunicării cu anturajul lor, lucrurile nu stau chiar așa. Peste 62% dintre adolescenții care au răspuns provocării noastre au 18 ani sau mai mult, iar unele dintre întrebările lor sunt aproape identice, la fel și motivele pentru care nu au curajul să le adreseze părinților. De regulă întrebările adolescenților din această categorie au reflectat frământări, tristeți, teama de a comunica, sentimentul de a nu fi înțeleși. Iar asta spune multe despre comunicarea, sau mai degrabă despre lipsa comunicării, adolescenților cu părinții lor. În timp ce adolescenții de 18 ani sau mai mult au întrebări sensibile pentru părinții lor și motive adesea dureroase care îi opresc să pună aceste întrebări, cei cu vârste mai mici au mai degrabă curiozități amestecate cu o dorință de a comunica despre subiecte care le sunt încă străine ca experiență și despre care au intuiția că părinții sunt cei mai în. măsură să le ofere răspunsurile potrivite. Și aici însă apare aceeași barieră, a lipsei de comunicare.
Iată o selecție de întrebări desprinse din sondaj, întrebări care, așa cum spuneam se întâlnesc sub diverse forme în numeroasele mărturisiri ale adolescenților:
De ce nu pot avea libertate?
La ce vârstă ar fi indicat să ai un partener (iubit/ iubită) și la ce vârstă este indicat să faci sex?
Sunt o dezamagire pentru voi?
De ce nu mă asculți niciodată?
Ai înșelat vreodată pe mama/ tata?
Sunt copilul dorit?
Ce este așa greu să accepți că nu ai mereu dreptate și că unii oameni au păreri diferite?
De ce nu pot să mă duc oriunde cu prietenii mei?
Ce meserie credeți că mi s-ar potrivi?
De ce nu v-ati putut înțelege, ca să fim o familie frumoasă și unită?
Cum e să ai atâția ani de căsătorie?
Este ok să plângi ca băiat ?
De ce nu au încredere deplină?
Ce înseamnă pentru ei un copil bun?
Care erau sau sunt pasiunile lor ascunse?
Cand ai de gând să mă înțelegi si pe mine?
Când o sa realizezi ca am crescut?
De ce îmi impui o atitudine tradiționalistă care devine singura optiune pentru o viata fericita, daca eu stiu ce imi doresc sa fac?
Știu că mă iubești, dar mă placi cu adevărat?
Și lista continuă cu întrebări multe, diferite, dar care în esență vorbesc despre nesiguranță, despre lipsa de comunicare, despre temeri absolut normale pe care adolescenții le au și cărora simt nevoia să le facă față împreună cu părinții, doar că, de multe ori nu au curajul să își exprime această nevoie.
Care sunt cel mai des invocate motive pentru care adolescenții nu au curajul să discute deschis cu părinții lor și să îi întrebe despre lucruri care îi frământă?
Sub o formă sau alta motivele se repetă și ele sunt cele care confirmă temerile, nesiguranța și uneori neputința reflectate de întrebările tabu. ”Mă simt inconfortabil.”; ”Nu sunt obișnuită să port discuții deschise cu ei.”; ”Comunicarea dintre noi nu este așa de bună.”; ”Teama de a respinge ideea de a vorbi și despre anumite subiecte mai controversate și sensibile.”; ”Îmi este frică de răspunsul pe care l-aș primi.”; ”N-am cu cine să mă înțeleg… dacă vreau să le vorbesc începe cearta.”; ”Părinții mei au momente când nu mă înțeleg deloc.”; ”Lipsa de comunicare dincolo de superficialități, nu doresc să port o discuție în contradictoriu, știind că răspunsul va fi “eu sunt părintele și de aceea ce spun e corect”.” – sunt doar câteva dintre motivele pentru care adolescenții preferă să nu pună întrebări care îi frământă și ale căror răspunsuri ar însemna foarte mult pentru echilibrul lor interior și pentru armonia relației părinte-copil.
După cum spuneam, fără a avea pretenția unui studiu profund asupra problemei, experimentul nostru este ceea ce s-a dorit a fi – un semn că lucrurile stau astfel și că ai noștri copii adolescenți au nevoie mai mult decât oricând de înțelegere și de comunicare. Stă în puterea noastră, a adulților, a părinților ca temerile lor și neîncrederea să fie înlocuite de curaj, de echilibru și de zâmbet.
