Astăzi voi aborda un subiect destul de des întâlnit în cadrul familiilor contemporane – divorțul părinților și comunicarea cu adolescenții. Procesul de vindecare a fiecărui membru din familie după trauma unui divorț este diferit, în funcție de cât poate înțelege și de cum percepe realitatea, care, de cele mai multe ori, nu este aceeași pentru fiecare.
De ce am ales sa vorbesc despre realități distincte și proces de vindecare? Divorțul este un drum, un proces, destul de anevoios în cele mai multe cazuri, un proces plin de suferințe, de amintiri, de emoții variate, de la ură, dispreț, milă, fericire, eliberare, încărcare, până la momentul de acceptare și de iertare! Procesul în sine este unul în care noi pierdem tot ce am creat împreună sau chiar separat, dar pentru un scop comun. În momentul separării toate se năruie.
Divorțul – între traumă și renaștere vindecătoare
De cele mai multe ori, în lumea adolescentului divorțul este perceput ca o traumă, deoarece sapă în cel mai important atașament al vieții, care oferea confort, siguranță, exprimare emoțională și iubire necondiționată. În timpul procesului, toate cele enumerate mai sus se petrec la fiecare individ așa cum au fost create și au nevoie de timp pentru a se putea așeza fiecare la loc, pentru a putea extrage învățătura pe care fiecare dintre membrii implicați au nevoie să o înțeleagă.
Ei bine, până aici am înțeles că divorțul este un proces de pierdere, de repunere a fiecărei resurse la locul ei. Este un proces destul de greu, deoarece implică emoția, ce se manifestă fără o direcție bine știută în fiecare participant activ la proces. În general, cu ajutorul specialiștilor, procesul poate fi parcurs sau depășit mai sănătos pentru fiecare persoană implicată în acest demers. Atunci când adulții nu înțeleg divorțul, lucrurile se pot complica. Adulții sunt cei care, împreună, au creat situația în care se află, iar acum e momentul să fie oameni maturi și să înțeleagă că divorțul, dacă este tratat civilizat și cu deschidere emoțională, poate fi vindecător, eliberator și poate fi un nou început. Doar că trecerea emoțională prin acest proces și durerea cu care te confrunți sunt greu de gestionat, mai ales atunci când sunt mai multe persoane implicate (am putut vedea chiar și bunici foarte implicați în cuplul de adulți care încercau să pună capăt unei relații toxice).
De cele mai multe ori, nu divorțăm de bine ce ne este sau, așa cum mai spun în cadrul terapeutic cuplurilor, “nu pleci de la un hotel de 5 stele că era prea bine”. De aceea, o nevoie aș spune iminent necesară, este despre cum percepem un divorț. Atunci când îl privești ca fiind ceva catastrofal, așa îl vei desfășura și față de ceilalți – sub mantia furiei și a catastrofei. Iar adolescenții implicați într-un divorț vor trata problema la fel ca si adulții, într-un mod catrastofal, doar că aceștia nu se pot exterioriza la fel cum poate un adult. Adolescenții sunt nevoiți să treacă și ei, la rândul lor, prin acest proces. Ei trăiesc o situație nouă, nedorită niciodată de niciun participant la poveste, dar sunt nevoiți să facă față situației și încearcă acest lucru cu toate instrumentele necesare pe care le dețin. Ținând însă cont de faptul că nici adulții nu știu cum să gestioneze procesul, e de la sine înțeles că niciun adolescent (aflat el însuși la vârsta la care omul trece printr-un complex proces de transformare) nu va face față într-un mod sănătos, fără ajutor.
Rezumând, divorțul este un proces de schimbare, de cele mai multe ori pozitiv, pentru toți membrii participanți, implicit bunici, mătuși, surori, etc. atunci când este abordat dintr-o perspectivă pozitivă, transformatoare și colaborativă.
Cum abordăm divorțul în comunicarea cu adolescenții
Din nefericire, așa cum am constatat în terapie, abordarea divorțurilor în cupluri se face adesea greșit. Cuplul în sine percepe divorțul ca pe un proces trăit doar de cuplu, care nu preocupă pe nimeni, care poate fi tacit abordat, atitudinea față de adolescenți fiind aceea de ”e problema noastră, o rezolvăm singuri, tu vezi-ți de treaba ta”. Un părinte care nu poate depăși momentul, absolut firesc emoțional, are nevoie și el de ajutor, dar modul de primire și de cerere a afecțiunii, a liniștii din partea propriului copil adolescent este unul destul de traumatizant, care îl va propulsa într-un model de salvator de excepție, ceea ce nu este eficient și normal pentru dezvoltarea armoniasă a adolescentului. De-a lungul timpului, am putut vedea multiple modalități de abordare a procesului de divorț, care, desigur, este în esență un proces de pierdere, dar în același timp de renaștere, iar eu, ca terapeut, îndemn familiile care trec printr-un astfel de moment să se concentreze mai mult pe renaștere. Știu că o astfel de abordare, într-un moment atât de instabil și plin de suferință, pare destul de idilică, dar este cel mai ușor și mai armonios model. Acest model de abordare presupune implicare activă în cunoașterea realității dintre cei doi adulți, cu alte cuvinte, presupune expunerea clară și transparentă a situației față de adolescent, acest lucru asigurându-i satisfacerea imediată a nevoii de siguranță.
Verbalizarea trebuie să fie în congruență cu trăirile, altfel adolescentul va simți diferența între ce i se spune și ce simt de fapt părinții, iar rezultatul va fi o stare de anxietate dată de atitudinile simțite, dar care n-au verbaliări adecvate. De exemplu, o mamă plângând, tristă, vizibil afectată, eventual și nervoasă care declară nonșalant față de propriul copil adolescent “Sunt bine!“ reflectă incongruența care creează nesiguranță și, în cele din urmă, anxitate, abandon, vinovăție. În multe cazuri am putut să observ, cu o mare tristețe, cum adolescenții încep să interpreteze diferite roluri, pentru a putea înțelege situația sau pentru a putea fi cât mai aproape de adevăr. Acest proces produce foarte multe temeri în sufletele tinerilor, lăsând în urma lor efectele abandonului, precum vinovăția. În aceste situații adolescenții își pot găsi cu ușurință motive plauzibile pentru care se consideră a fi vinovați : „i-am supărat când am fost prins, când am mințit”, etc. Vinovăția vine la pachet cu sentimentul de neimportanță și de ineficiență. Și cred că niciun părinte nu ar vrea ca toate acestea să fie nutrite de propriul copil, cu atât mai mult cu cât aceste probleme pot avea soluții sănătoase.
Modelul sănătos de abordare a divorțului față de copiii noștri adolescenți este acela în care ne asumăm cu voce tare, la propriu, situația în care ne aflăm, adică ceea ce trăim, indiferent de ce nutrim în acel moment. Îi povestim adolescentului cam care e situația, fără a denatura adevărul și evidențiind faptul că încercăm să soluționăm acest proces într-un mod colaborativ, care îl va implica și pe el. Asigurați-l că va fi tot timpul informat, ascultat și se va ține cont și de nevoile sale, deoarece adolescentul rămâne în continuare copilul ambilor părinți, indiferent de gen.
În egală măsură, părinții trăiesc la rândul lor momente de neputință, de frică, de spaimă, pierd valori, prieteni, etc. și de aceea se instalează adesea credința nesănătoasă că dacă nu vor verbaliza copiilor situația, îi vor proteja. Inițial, acești părinți își spun că vor ascunde adevărul doar o perioadă, până este ceva mai clar, după care găsesc un alt argument de genul „poate nu suntem pregătiți să-i spunem” sau „poate nu e pregătit să afle”. Toate aceste încercări creează sentimentul foarte puternic de neîncredere, de neglijență, de neînțelegere, de abandon. Este foarte indicat ca părinții să înțeleagă că adolescentul are aceeași nevoie ca și ei de cunoaștere a situației, a ceea ce se întâmplă cu părinții lui, care sunt cei mai importanți oameni din viața sa.
Nevoile adolescenților ai căror părinți divorțează
Pentru a trece cu bine prin divorțul părinților, adolescenții au nevoie de suport, de multă iubire, de înțelegere. Au nevoie să audă foarte mult că o să treacă și o să fie liniște și armonie în toate relațiile, adică „nimeni nu pleacă pe vecie nicăieri”.
O altă nevoie pe care și adolescenții și părinții o nutresc în aceeași măsura este nevoia de confesare, de îndrumare, de aceea lăsați adolescentul să se apropie de o rudă, de un prieten, de o persoană de încredere căreia îi poate destăinui toate frământările lui, fără riscul de a fi bagaletizate. Adolescentul are nevoie de un loc în care el să se simtă mângâiat, ascultat,înțeles, iubit. Într-un divorț, adulții se ocupă în special de ruperea relației dintre ei doi, dar eu cred cu tărie că cea mai importantă relație care se rupe și care are nevoie de bandaj, este cea dintre copil și părinte. Este nevoie de foarte multă comunicare sănătoasă, conform realității, fără vicitimizări, fără supraîncărcare comportamentală și fără cerințe greoiae, de genul ”lasă-ne în pace, nu-i treaba ta, tu oricum ești bine, ce vrei să știi?”.
Sigur că adolescentul vrea să știe ce se va întâmpla cu el, deoarece vine sentimentul de abandon peste el, la care se adaugă vina pe care o dobândește gratuit. Are nevoie să fie ascultat, să înțeleagă că nu el este motivul divorțului, să i se prezinte toate modificările care vor surveni în viața sa (de program cu părinții, de spațiu locativ, de cum împarte prietenii, etc.). Toate acestea trebuie prezentate într-o viziune normală, în care divorțul a venit în viața familiei ca o soluție eficientă între cei doi adulți care au decis că nu mai pot merge împreună, fără a produce deranj prea mare și celorlalți care au fost implicați, fără voia lor, în acest proces.
Din păcate, cele mai multe divorțuri sunt tratate ca niște bătălii, în care cei care odată se iubeau, acum se urmăresc ca să-și spună tot ce n-au putut, devenind ființe temătoare, ce își pierd din esența iubirii existențiale și încep să moară încet, pentru o perioadă, în fața copiilor, deoarece uită că și în acest proces oamenii încă iubesc, învață să ierte și să găsească soluții la problemele vieții.
