Acasă Jurnal de părinte Emoții de părinte – azi dau din nou bacul, după 20 de...

Emoții de părinte – azi dau din nou bacul, după 20 de ani!

268
0

Scriu rândurile acestea azi, miercuri, când deja emoțiile parcă s-au mai potolit. Aș fi vrut să le pot scrie luni, căci, poate, atunci ar fi fost mai autentice. Dar atunci trăirile au fost prea intense ca să le mai pot sublima în cuvânt. În tot cazul, ziua de luni îmi va rămâne multă vreme în memoria afectivă, căci pot spune că am dat din nou bacul pe 22 iunie 2020.

Părinții care au copii ce au susținut examene știu cu siguranță despre ce vorbesc. E drept, nu este prima oară când copilul meu trece printr-un examen – cu patru ani în urmă a fost Evaluarea Națională, iar mai înainte de asta, un concurs de admitere în clasa a cincea; ambele trecute cu brio și finalizate cu atingerea obiectivelor pe care și le propusese. Dar atunci a fost parcă altfel. Eu, ca mamă, nu am avut atâtea emoții. Mă întreb de ce acum e diferit? Oi fi îmbătrânit și am devenit mai precaută și mai înțeleaptă? Ori poate, dimpotrivă, mi-am pierdut din abilitățile emoționale și mă las mai ușor pradă emoțiilor negative. Zău că nu știu care e cauza, dar o spun cu toată sinceritatea… luni dimineață, înainte de ora 9:00, am trecut prin toate stările posibile prin care trece un om care dă un examen. Cu o noapte înainte m-am trezit din oră în oră, obsedată de ideea că aș putea să nu aud alarma (trec peste faptul că aveam fixate vreo 5 alarme din sfert în sfert de oră pe telefon plus cea a ceasului de pe noptieră, deci ar fi fost puțin probabil să nu aud niciuna dintre ele). M-am trezit de dimineață buimacă, am pregătit micul dejun și cafeaua și mi-am sugurmat cât am putut de abil orice urmă de emoție din momentul în care ea s-a trezit și a început să se pregătească. Nu cred că prea mi-a reușit treaba asta cu emoțiile sugrumate, căci în mașină, în drum spre școală, am întrebat-o de vreo trei ori dacă și-a luat buletinul și pixurile cu gel. La un moment dat a început să râdă: ”Mama, tu ești mai stresată ca mine…”. Am bâiguit ceva pe moment, dar tot ce-mi amintesc este că zâmbea. Și asta conta cel mai mult.

Am lăsat-o cu zâmbetu-i inocent pe chip în poarta școlii și am apăsat pedala de accelerație. Îmi doream să nu-i transmit emoțiile mele, pe care era clar că nu prea le mai puteam gestiona. M-am plimbat o vreme cu mașina, încercând să-mi amintesc cum eram eu cu mai bine de 20 de ani în urmă, când dădeam bacul. Îmi amintesc perfect. Era pe 23 iunie, într-o zi de vară cu soare năstrușnic. Bacul nu conta pe vremea aceea decât așa, pentru palmaresul personal, căci la toate facultățile se intra doar cu admitere. Pentru mine însă era un fel de simulare a admiterii, căci urma să susțin examen la literatură și la limba franceză, printre altele. Cu toate astea n-am fost deloc stresată. Ba, dacă stau bine să mă gândesc, după proba de română, m-am plimbat mult prin Grădina Botanică și am ajuns acasă târziu în noapte, găsind-o pe mama speriată că nu știa de unde să mă ia. Deh… viața fără smartphone era uneori mai complicată pentru părinți, dar mult mai ușoară (cred) pentru adolescenți. Oricum, îmi amintesc că rolurile erau cam aceleași, doar actrițele diferite – eu eram zen, fără prea mari griji; mama – mult mai stresată ca mine, de parcă ar fi dat ea bacul, nu eu.

Ei bine, abia acum, după atâția ani, o înțeleg pe mama… de fapt, nu știu dacă ”înțelegere” este cuvântul potrivit, căci, la drept vorbind, nu e prea mare lucru de înțeles. Cred că e vorba mai degrabă de empatie, căci exact așa m-am simțit eu luni – ca și cum aș fi dat din nou bacul după 20 de ani.

Azi am gestionat mai bine totul, cred. Poate și pentru că proba de azi (istorie, în cazul nostru), are o altă miză și, în plus, nu mai este ca limba română la care am pregătit-o eu, pas cu pas. N-am întrebat-o decât o singură dată dacă are buletinul, iar de pixuri am și uitat. Zic că e de bun augur. În plus, n-am mai simțit același nod în gât care luni nu m-a părăsit decât târziu, după ce am aflat subiectele. Cu alte cuvinte, judecând după evoluția lucrurilor, am început să mă obișnuiesc cu ideea că emoțiile copilului meu vor fi mereu și ale mele, la fel cum bucuriile și suferințele lui sunt, în egală măsură, și ale mele.

Sunt optimistă, deci! Și împăcată cu gândul că mai am de dat un bac, peste alți 10 ani.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.