N-am mai scris de ceva vreme într-un jurnal. O făceam pe vremuri, în adolescență, când mi se părea că tot ceea ce trăiesc e fabulos și că experiența mea de viață e unică și merită păstrată între copertele unui caiet cu foaie velină. Am reluat apoi, peste ani, obiceiul de a scrie despre ceea ce simt. Uneori am făcut-o virtual și public, cu conștiința celui care știe că ceea ce scrie va fi citit de alți ochi și judecat de alte minți; alteori am umplut pagini întregi cu scârțâit de peniță din care s-au scurs mii de cuvinte întortocheate, la fel ca gândurile mele. Le păstrez pe toate – pe unele prin arhive pe computer, ori la vedere, pe blog, pe altele prin sertare ori prin cutii căptușite cu amintiri pentru vremuri ce vor veni cândva.
În ultimii ani nevoia de a scrie file de jurnal a fost mereu inconstantă și am preferat să îi dau curs din ce în ce mai rar. Azi însă m-au năpădit amintiri și emoții și sentimente amestecate, pentru că azi, 29 mai 2020, adolescenta mea ar fi trebuit să poarte robă și tocă, să răspundă pentru ultima oară ”prezent” la catalog, să cânte Gaudeamus, să râdă și să plângă de emoție, să facă fotografii de grup pe treptele bătrânului liceu, pe care cu mai bine de 20 de ani în urmă și eu și tatăl ei făceam aceleași fotografii de absolvire. Am visat multă vreme la clipa asta și știu că și ea a visat, la fel ca alte mii de tineri pentru care astăzi ar fi trebuit să sune pentru ultima oară clopoțelul. Pentru ei însă visul acesta s-a transformat într-o lecție de viață neașteptată, pe care cuminți o învață încă, așteptând cu emoție și cu nedumerire ceea ce va urma.
Am trăit de la începutul pandemiei și până acum sentimente amestecate, căci dincolo de experiențe pe care toată lumea le-a trăit fără vreun preaviz, am încercat în fiecare zi să mă pun în pielea lor, a copiilor mari sau mici… Am făcut-o de nenumărate ori în fața camerei, predând lecții online, dar și offline încercând să înțeleg transformările și stările prin care trec propriii copii. Și nu sunt deloc sigură că am reușit să o fac într-o proporție rezonabilă, căci ori de câte ori mă gândesc la ei mă apucă deopotrivă furia că e nedrept să trăiască astfel de experiențe, să fie privați de unele dintre cele mai frumoase momente (cum sunt cele legate de absolvire), nostalgia față de vremurile ”normale”, în care în perioada asta holurile școlii răsunau de acorduri de Gaudeamus, dar și speranța că tocmai lecția asta de viață pe care ei au primit-o acum îi va face să fie mai puternici decât ne-am imaginat noi, adulții, și să răzbească mai ușor prin viață. Sau poate nu… poate că totul nu e decât lamentație, frică, incapacitate de adaptare a unui adult obișnuit deja cu un anumit ritm al vieții. Cine știe…
Azi m-au copleșit gândurile astea amestecate din nou… M-am străduit să fac să fie o zi firească, dar am simțit un nod în gât ori de câte ori am dat click pe vreo poză sau vreun video cu și despre absolvenți. Mi-am imaginat-o din nou în toate ipostazele de absolventă de liceu… zâmbind, pozând, plângând, îmbrățișându-și colegii… Același nod în gât, de o mie de ori mai puternic, l-aș fi simțit cu siguranță dacă totul ar fi fost aievea. Și cât de mult mi-aș fi dorit să fie aievea… și să simt mândria aia de mamă care-și vede puiul aproape zburând singur, după atâtea lecții de zbor felurite. Fila aceasta de jurnal închipuit, ar fi sunat altfel, ar fi respirat emoție și bucurie în loc de neliniști neștiute. Dar poate că tocmai asta e și ideea – să preiau eu neliniștea aceasta care nu ar fi trebuit să fie acum, ca să-i rămână ei zborul neatins de ea.
Îmi sună necontenit în minte ca un ecou… Gaudeamus igitur… solemn, vibrant, din ce în ce mai încet, ca și cum nici n-ar fi fost. Și-mi strâng cu putere în suflet amintirea acestei zile închipuite, pe care mi-aș fi dorit-o reală și despre care mi-aș fi dorit să scriu într-un jurnal real pe care să-l arăt peste ani absolventei mele de azi…
