Mă gândesc de câteva zile că vine 1 iunie și că trebuie să marcăm cumva momentul. De fapt, greșesc… nu mă gândesc eu neapărat la asta, ci mi se amintește zilnic, de vreo două săptămâni încoace, că urmează să fie 1 iunie – ziua tuturor copiilor. Cum de către cine? De către cel care se bucură din plin încă, biologic vorbind, de vârsta copilăriei – băiețelul meu care, la fel ca atâția alții, nu scapă nicio ocazie să îmi amintească din timp de vreun eveniment, atunci când e rost de primit cadouri.
Zilele trecute, hoinărind regulamentar, cu mască, prin Carrefour, după cadouri potrivite de 1 iunie pentru un copil-copil și pentru o adolescentă, tot copil și ea în fond, mi s-a năzărit să fac un exercițiu de memorie și să-mi amintesc ce primeam eu de 1 iunie când eram copil. Și m-am gândit și m-am tot gândit așa, preț de vreun ceas, cât a durat să fac cumpărăturile, cu tot cu cadouri. Una din două – ori încep să am probleme cu memoria, ori pentru mine 1 iunie acela de demult nu era atât de încărcat de semnificație cum este pentru copiii (și pentru adulții) de azi. De primit cadouri sunt convinsă că primeam, oricât de grele erau vremurile, căci ai mei au ținut întotdeauna la lucrurile astea, fără a cădea vreodată în extreme. Și atunci, de ce nu-mi amintesc nimic, de niciun 1 iunie? Poate pentru că la vârsta aceea inocentă înțelegeam prea puțin ce înseamnă de fapt o zi mondială a copilului și cu atât mai puțin o zi mondială dedicată protecției copiilor, pe care ONU recomanda încă din 1954 tuturor guvernelor statelor membre să o sărbătorească. Dar să nu intrăm în detalii istorice, pe care sigur le găsim la simplă căutare pe Google. Să rămânem la semnificații și la emoții…
Cred că cel mai de demult 1 iunie de care îmi amintesc, foarte vag de altfel, este vreunul de prin vremea liceului când, adolescentă fiind, tata mă suna să îmi spună ”La mulți ani!” de ziua copilului, argumentându-și demersul cu faptul că eu și soră-mea vom fi mereu copii – copiii lor, ai lui și ai mamei, prin urmare, nimic mai firesc decât aceste urări care nu puteau stârni decât zâmbete și ochi dați peste cap unei adolescente rebele. De atunci încoace, în fiecare an tata mă sună și pe mine și pe sora mea să ne spună la mulți ani de 1 iunie, uneori chiar înainte de a-și suna nepoții, mult mai îndreptățiți să primească urările. Aștept telefonul acesta cu aceeași bucurie de fiecare dată și-mi dau seama cât de mult înseamnă pentru mine, adultul, care mai simte încă nevoia de a fi copil din când în când.
De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, 1 iunie a început să însemne mai mult pentru mine din momentul în care, culmea, m-am desprins, fizic cel puțin, de perioada copilăriei. E ca acele lucruri pe care le prețuiești abia atunci când ești conștient că nu le mai poți avea în formă pură, inițială. Așa că am înțeles de ce nu-mi amintesc de cadourile pe care, fără doar și poate, le-oi fi primit de 1 iunie când eram copil. Și am zâmbit și am răsuflat ușurată, gândindu-mă că, în fond, rămânem mereu copiii părinților noștri și că sunt o norocoasă că are încă cine să mă sune de 1 iunie și să-mi spună, la fel cum le spun eu copiilor mei azi și întotdeauna, de 1 iunie: ”La mulți ani, copilul meu!”
Photo: Pixabay
